Drept şi societate

1

Dreptul nu poate exista în afara societăţii (“ubi societas, ibi jus”), după cum nici o societate nu poate funcţiona în absenţa dreptului (“ubi jus, ibi societas”). Având menirea de a asigura coeziunea şi solidaritatea grupurilor şi instituţiilor sa-i, convieţuirea şi cooperarea dintre indivizi, normele de drept există şi sunt recunoscute numai în măsura în care ele reglementează acţiuni reale ale unor grupuri şi indivizi, dintr-o anumită societate. De aceea, Marcel Mauss considera că „ceea ce caracterizează un grup de indivizi nu este nici religia lui, nici tehnicile sale, nimic altceva decât dreptul său”.[1]

Analiza conceptului de drept este inseparabilă de cea de societate. În acest sens, Giorgio del Vecchio precizează: „Societatea e un fapt natural, un dar al naturii, determinat de nevoia pe care o are omul de semenii săi. Pentru a trăi izolat, în afara societăţii, omul ar trebui să fie, după cum a scris Aristotel, „un animal ori un Dumnezeu”, adică ceva mai puţin sau mai mult decât un om. Fiind aşa cum este, el are nevoie de a se asocia, de a aparţine unei societăţi. Într-adevăr, el îi aparţine chiar de la naştere, nu prin voinţă, ci din necesitate; când devine conştient de sine, se găseşte deja înglobat într-o reţea multiplă de relaţii sociale. Toate instinctele, atât cele egoiste, cât şi cele altruiste, îl menţin în societate, începând cu instinctul de conservare proprie, până la instinctul de conservare a speciei. Şi cu dezvoltarea progresivă a facultăţilor omeneşti, motive noi, raţiuni noi se adaugă pentru a întări şi a pune în valoare societatea. În ea, individul găseşte integrarea vieţii sale în diversele sale manifestări, posibilitatea atingerii scopurilor sale, începând de la cele mai elementare, până la cele mai înalte”.[2]

Din punct de vedere etimologic, noţiunea de societate provine din cuvântul latinesc „societas”, care înseamnă întovărăşire, unire, (într-un cuvânt: societate) adică un ansamblu unitar, un sistem organizat de relaţii între oameni.

Societatea nu se reduce la suma indivizilor care o compun, ea reprezintă o unitate calitativ distinctă, caracterizată printr-o organizare, condiţionată istoric şi prin legi obiective ale structurii şi dezvoltării sale. Aceste legi ne demonstrează că societatea este produsul interacţiunii oamenilor înzestraţi cu conştiinţă şi voinţă proprie. Voinţele individuale nu se manifestă haotic, ci sunt dominate de legitate, de necesitate. Acţiunile individului şi relaţiile sale cu ceilalţi generează societatea. Aceste relaţii se instituţionalizează, devin reguli obligatorii pentru toţi membrii unui grup, ai unei colectivităţi, devin forţe modelatoare pentru toţi componenţii colectivităţii respective.

Dacă noţiunea de societate, prin generalitatea sa, cuprinde în sine orice fel de legături, există printre acestea una de o deosebită importanţă şi cu un caracter bine definit; aceasta este legătura juridică sau politică, prin care oamenii se grupează în Stat. Statul, deci, e o formă de societate. După cum remarca Giorgio Del Vecchio, conceptul de societate reprezintă genul, cel de Stat, specia. Prin societate se înţelege complexul tuturor legăturilor; Statul se întemeiază pe una singură. Statul, după cum nu e unica, tot aşa nu e nici cea mai vastă formă de societate; sunt altele – de exemplu religiile, naţionalităţile – care cuprind un număr tot mai mare de indivizi, aparţinând unor State diferite. Dar, dacă Statul nu e legătura socială cea mai întinsă, e însă cea mai importantă şi cea mai solidă, deoarece modelează mai energic şi determină în mod mai precis decât oricare alta relaţiile vieţii comune. Toate celelalte legături sociale resimt în cel mai mare grad influenţa Statului, căci ele trebuie să se aşeze în cercul său şi pe bazele sale.

În Stat şi pentru Stat, o mulţime de indivizi dobândeşte facultatea de a voi şi de a lucra ca entitate autonomă şi poate da vieţii sale o direcţie unitară şi coerentă.[3]

Dintre diversele definiţii posibile ale Statului, mulţi autori o preferă pe cea care îi accentuează personalitatea. Astfel, Statul poate fi definit ca reprezentând subiectul voinţei acre stabileşte o ordine juridică; sau statul e subiectul ordinii juridice, în care se realizează comunitatea de viaţă a unui popor. Această definiţie subliniază legătura, şi totodată, deosebirea între societate şi Stat. Aceasta consistă în mod esenţial în ordinea juridică şi este coloana vertebrală a societăţii, osatura în jurul căreia se dispun diversele ţesături sociale; pe el se bazează raporturile complexe care alcătuiesc comunitatea de viaţă a unui popor. În conformitate cu acest lucru, Statul poate fi definit pe scurt: „expresia potenţială a societăţii”.

Reiese, în consecinţă, legătura inseparabilă între Drept, Societate şi Stat. Rolul dreptului este acela de organizator al vieţii sociale, care, în plan abstract şi teoretic, este evidenţiat de trăsăturile mecanismului reglementării juridice, parte componentă (subsistem) al sistemului normativ social. Mecanismul reglementării prin norme juridice a vieţii sociale pune în lumină aspecte dintre cele mai variate ale influenţei dreptului asupra societăţii – aspecte speciale juridice, sociologice, psihologice, etc. În acest timp, însă, rolul dreptului nu poate fi limitat doar la această influenţă teoretică. În ultima sa esenţă – remarcă Nicolae Popa – dreptul înseamnă viaţă: el oferă cadrul specific vieţii sociale fiind, în acest sens, rezultatul traducerii într-un limbaj tehnic a formelor şi structurilor vieţii sociale.[4] Ca expresie a unui sistem de valori, legea garantează ordinea socială, stabilitatea şi siguranţa juridică.

Dreptul este constituit dintr-un corpus sistematizat de reguli şi prescripţii, considerate ca drept de o parte, recunoscute ca obligaţie de cealaltă, acceptate şi menţinute printr-un mecanism specific de reciprocitate, întemeiat pe constrângere publică, reprezentând cadrul normativ pe baza căruia se derulează acţiunile indivizilor. El include, deci, norme şi prescripţii referitoare la rolurile pe care trebuie să le îndeplinească sau să le joace indivizii în diferite contexte. De aceea, ceea ce apare sub forma normelor ca drepturi şi obligaţii sunt, de fapt, aşteptări reciproce: „a face schimb, a vinde, a cumpăra, a contracta nu este posibil dacă individul poate să-şi asume rolul celorlalţi, adică atunci când atitudinea de a vinde evocă în el şi pe aceea de a cumpăra şi când ambele se controlează în mod reciproc”.[5]

Se poate afirma, în acest sens, că dreptul urmăreşte două scopuri fundamentale:

a)   de a formula reguli de conduită, prin stabilirea unor roluri pe care trebuie să le îndeplinească indivizii;

b)  de a face ca aceste reguli să fie observate şi respectate, prin utilizarea unor mijloace de presiune şi constrângere legitimă.

Limitând şi controlând acţiunile şi conduitele indivizilor, dreptul realizează funcţia de ordine şi integrare socială, urmărind aplanarea potenţialelor surse de conflict social şi „nivelarea” asperităţilor care frânează funcţionalitatea mecanismului relaţiilor sociale. El poate apărea fie ca o forţă activă, ca un instrument de protejare a valorilor şi relaţiilor fundamentale dintr-o societate şi de asigurare a ordinii sociale şi normative, fie ca o forţă reactivă, de conservare şi imobilism social. De aceea, validitatea şi eficienţa dreptului depind, în mare măsură, de gradul de similitudine ce există între: a) modelul etic, valoric şi cultural, care întruchipează forţele de tradiţie, alcătuit din cele mai importante idealuri, valori, sentimente şi dorinţe sociale; b) rolurile prescrise prin normele dreptului; c) nevoile şi aşteptările indivizilor care îndeplinesc aceste roluri. În funcţie de concordanţa (neconcordanţa) între aceste trei elemente, dreptul poate evolua, la un moment dat, înaintea societăţii, determinând anumite transformări sociale, după cum el poate rămâne în umbra societăţii, nereuşind să dea viaţă normativă schimbărilor sociale intervenite, devenind astfel un factor de imobilism social.[6]

Dreptul reprezintă, totodată, principalul instrument de realizare a justiţiei sociale, sub cele trei aspecte ale sale: dimpotrivă, reparatorie şi reabilitativă, ceea ce presupune: egalitatea indivizilor în faţa legii, şanse egale de a ocupa poziţii şi funcţii sociale, repartizarea egală a sarcinilor şi datoriilor între indivizi.

Aristotel concepe justiţia fie sub forma sa comutativă, fie sub forma sa distributivă. Justiţia comutativă priveşte raporturile dintre particulari; esenţa sa este egalitatea, stabilirea unei reciprocităţi – fiecare trebuie să primească exact contravaloarea a ceea ce a oferit. Justiţia distributivă are în vedere raporturile dintre colectivitate şi indivizi. Această formă nu se mai referă la săgeata implacabilă a unei balanţe, ci se adresează autorităţii care fixează compensaţia ce trebuie oferită. Ideea de proporţie este hotărâtoare – ceea ce primeşte fiecare de la societate trebuie să fie proporţional cu rangul, meritele şi aportul său. În acest fel, justiţia distributivă apare rece, aproape crudă.

În consecinţă, normele şi regulile de drept trebuie astfel elaborate încât: a) fiecare persoană să aibă un drept egal cu sistemul cel mai extins de libertăţi formulate pentru toţi indivizii; b) inegalităţile sociale trebuie astfel reglementate încât să fie în avantajul celor dezavantajaţi şi legat de funcţii şi situaţii deschise tuturor indivizilor în condiţiile egalităţii şanselor. Acest punct de vedere a fost împărtăşit de Arthur Weale, în lucrarea „Equality and Social Policy”.[7] În schimb, John Rawls consideră că formula justiţiei distributive trebuie să asigure următoarele trei principii: a) egalitatea indivizilor din punctul de vedere al libertăţilor fundamentale; b) egalitatea şanselor de avansare; c) discriminarea pozitivă în favoarea celor dezavantajaţi social.[8]

Justiţia este astfel expresia necesităţii ordinii, a echilibrului armonic, moral în substanţa sa, dar extern prin manifestările sale, întemeiat pe condiţiile efective ale vieţii omului în societate. Legile vin şi pleacă, justiţia rămâne: Leges innumerare, wena justiţia!

Evidenţiind cele trei criterii care trebuie să stea la baza unei distribuţii egale şi echitabile a bunurilor sociale – nevoile, meritul şi contribuţia la binele comun -, W. G. Runciman consideră că dreptul şi legislaţia nu pot asigura realizarea efectivă a dreptăţii şi egalităţii sociale, astfel încât o societate dreaptă nu este şi nu va fi o societate egalitară sau, altfel spus, o societate egalitară sau dreaptă nu va fi neapărat mai eficientă decât una inegalitară sau nedreaptă. De aceea, dreptul şi legislaţia trebuie să urmărească realizarea următoarelor finalităţi sociale: a) ocrotirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale indivizilor; b) discriminarea pozitivă în favoarea celor dezavantajaţi; c) includerea şi participarea tuturor indivizilor, fără nici o excepţie, la sistemul de drepturi, îndatoriri, obligaţii şi contribuţii; d) egalitatea şanselor de promovare şi ascensiune socială a tuturor indivizilor; e) acceptarea regulii imparţialităţii sociale, astfel încât rezultatele obţinute practic să fie recunoscute ca fiind corecte atât de către învingători (privilegiaţi), cât şi de cei învinşi (dezavantajaţi).[9]

Realizarea în practică de către drept şi legislaţie a dreptăţii şi echităţii sociale este destul de dificilă, întrucât repartizarea egală şi echitabilă a datoriilor, drepturilor şi obligaţiilor sociale nu se face în funcţie de o proporţie matematică calculabilă şi comensurabilă, ci luând în considerare distribuţia inegală a meritelor, competenţelor, nevoilor, aşteptărilor şi rolurilor între indivizi şi grupuri. Din acest motiv, datorită acestor diferenţe de aspiraţie şi aşteptări, precum şi intervenţiei unor „incidenţe” sociale secundare (aşa – numitele „efecte perverse”) legea nu poate satisface interesele şi aşteptările indivizilor, favorizând pe unii şi defavorizând (nedreptăţind) pe alţii. În această situaţie – subliniază Maria Voinea în lucrarea „Sociologia Dreptului” – evaluarea validităţii şi funcţiei dreptului şi legislaţiei nu se face în funcţie de valorile protejate, de eleganţa, soliditatea sau acurateţea construcţiilor juridice, ci în raport de gradul de satisfacere a aşteptărilor indivizilor, concretizate în perceperea, receptarea şi, mai ales, respectarea regulilor precise în normele de drept.[10]

Evaluarea funcţiilor sociale ale dreptului trebuie să aibă în vedere două tipuri de fenomene: a) cele aflate în sfera politicului (legislativului), denumite fenomene de putere sau de autoritate, care includ o gamă extrem de diversă de reguli, prescripţii, ordine şi hotărâri emise de cei care guvernează; b) cele aflate sub putere sau sub autoritate, aflate în sfera celor guvernaţi, care includ comportamentele, conduitele şi reacţiile diferiţilor indivizi şi grupuri, acte care includ atât comportamente obediente sau conformiste, cât şi comportamente de evaziune, rebeliune sau transgresare a normelor de drept emise de cei care guvernează. În acest sens, Robert Bierstedt precizează: „trebuie să fie clar că este nevoie de putere pentru a consfinţi asociaţia, a-i garanta continuitatea, a-i întări normele… Pe scurt, puterea sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi organizarea socială în cadrul ei… Fără putere nu există nici organizaţie şi nici ordine”[11]

Plecând de la aceste constatări, se poate afirma că problema ordinii sociale şi normative include trei aspecte importante, aflate în interrelaţie şi convergenţă: a) necesitatea respectării normelor şi legalităţii de către toţi indivizii, grupurile, instituţiile şi organizaţiile sociale dintr-o societate (care reprezintă principiul suprem al existenţei şi funcţionării societăţii); b) necesitatea existenţei unor mijloace de constrângere şi control social, prin intermediul, cărora comportamentele sunt aprobate sau dezaprobate şi, totodată, necesitatea menţinerii ordinii sociale şi normative prin sancţionarea şi pedepsirea comportamentelor care violează sau încalcă aşteptările majorităţii indivizilor; c) necesitatea socializării şi integrării sociale a indivizilor.

În concluzie, „într-un sens mai larg, societatea este sinonimă cu ordinea – iar nominativul serveşte drept fundament pentru o mare parte din ordinea pe care societate o manifestă”.[12]


[1] Marcel Mauss, „Manuel d’Etnographie”, Paris, 1947

[2] Giorgio Del Vecchio, „Lecţii de filosofie juridică”, Edit. Europa Nova, 1993.

[3] Giorgio Del Vecchio, „Lecţii de filosofie juridică”, Edit. Europa Nova, 1993.

[4] Nicolae Popa, „Teoria generală a dreptului”, Edit. Proarcodia, Bucureşti, 1993.

[5] Madeleine Grawitz, „De l’utilisation en droit de notion sociologique”, în „L’Année sociologique”, 1996.

[6] Maria Voinea, Dan Banciu, „Sociologie Juridică”, Universitatea Româno – Americană, Bucureşti, 1993

[7] Arthur Weale, „Equality and Social Policy”, London, Routledge and Kegan Paul, 1978.

[8] John Rawls, „A Theory of Justice”, London, Oxford University Press, 1973.

[9] W.G. Runciman, „Relative Deprivative and Social Justice”, London, Penguin Books, 1972.

[10] Maria Voinea, „Sociologia dreptului”, Edit. Actami, Bucureşti, 1994.

[11] Robert Bierstedt, „Power and Progress, Essay on Sociological Theory”, McGraw – Hill, New York, 1975.

[12] Robert Bierstedt, „The Social Order”, Fourth Edition, McGraw – Hill Book Company, New York, 1974.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here