Manifestul Partidului Comunist

1

Documentul, care apoi va face istorie, şi care poate fi considerat piatra de hotar a noilor idei ale extremei stângi, este fără doar şi poate, Manifestul Partidului Comunist. Redactat de Karl Marx şi având o suită de introduceri la ediţiile succesive apărute in diferite limbi scrise de principalul său colaborator F. Engels, acesta are ca scop principal crearea unei platforme politice dar mai ales de accţiune a Internaţionalei Socialiste, şi, totodată, explicarea „pe înţelesul tuturor” a ideilor lui Marx.

Introducerea se  vrea o ironie la adresa fricii adversarilor care deţin puterea ai marxismului şi totodată o mândrie mascată la importanţa pe care ideile propovăduite de aceşti revoluţionari ai proletariatului încep să le aibă, lucru dovedit de „prigoana” autorităţilor. „O stafie bântuie prin Europa”, este sintagma folosită de Marx pentru a sistemaţiza simplu ideile de mai sus. Comunismul devine aşadar o putere, cu toate ca deocamdata doar pe plan teoretic – vremea ca el să arate ce poate în URSS nu venise încă.

În prima parte „Burghezi şi proletari”, Marx încearcă să explice teoria sa. Argumentele sale sunt prezentate pe planuri multiple. Un element apare însă recurent în oricare dintre variantele teoriei sale: acesta ţine de lupta de clasă ca motor al istoriei şi care va duce inevitabil la dictatura proletariatului. A incerca să dovedească această teorie folosind elemte ale istorie devine cel mai important lucru pentru Marx. El plaseaza antagonic două categorii perpetue de oameni. Cel ce se uzează, vechiul şi cel dobăndeşte forţă prin dimanica sa economica, al doilea element de bază al marxismului. Antagonisme ca cele dintre omul liber şi sclav, patrician şi plebeu, nobil şi iobag sunt luate ca exemple ce , dupa Marx, trebuiesc luate sine qua non, fără a mai fi cercetate. Evoluţia este şi una temporală, în sensul că un sistem ce devine înnapoiat din punct de vedere economic este înlocuit de unul care dă mai mult randament. Ca exemplu burghezia transformă relaţiile spirituale ale evului mediu în unele de tip salariat în ceea ce priveşte „medicul, juristul, preotul”. Totodată nevoia neîncetată – tehnologic – de înnoire, dezvoltarea maşinilor, industriei, pieţelor, de a fi peste tot, universalizează lumea. Caracterul cosmopolit al acestei clase sociale, ideea de bun comun peste cel naţional, posibilitatea masivă de transport a mărfii şi crearea pe acest fundament a unei culturi universale, duce la o nouă Geneză „după chipul şi asemănarea ei”.

Perioada mai înseamnă şi triunful oraşului asupra satului. Civilizaţia urbană conduce ca un motor restul aşezarilor, ba mai mult urbanismul Occidentului va face Orientul dependent de el. Ea începe să domine toate ramurile activităţii umane, dar nu mai poate susţine sau controla acest monstru economic dezlănţuit. La fel cum feudalismul a pierdut controlul burgheziei, şi aceasta începe să piardă controlul acţiunilor sale. Ca exemplu, Marx foloseşte crizele comerciale, dar şi „epidemia supraproducţiei”, efectul pervers al industrializării. Practica de a înlătura aceste efecte folosind extinderea pietelor sau distrugerea unor mijloace de producţie nu face decăt să pregăteasca crize şi mai mari. Cei ce o vor înlătura în cele din urmă sunt chiar oamenii creati de ea: proletarii. Aceştia, văzuţi ca simple anexe ale maşinii, care îşi vand forţa bratelor pentru a putea caştiga vor revoluţiona societatea, înlăturând burghezia. Proletarii, robi ai maşinii, ai burghezie ai condiţia cea mai umilă şi totodată cea mai necesară pentru funcţionarea sisitemului. Luptele acestora, limitate de fărâmiţare şi de izolare, şi slăbite de concurenţă, sunt inutile deocamdată. Dar odată cu creşterea ca număr şi concentrarea tot mai mare în yone urbane ale proletariatului forţa acestuia începe să se facă simţită. Un al doilea val de şoc asupra burgheziei vine chiar din partea. Folosirea proletariatului ca armă împotriva altor clase îl fac şi mai conştient de puterea sa, ba mai mult ajută la dezvoltarea culturii acestuia. În momentul de maxim o parte a burgheziei revoluţionare se alătură proletariatului, adică aceia care au înţeles teoretic mişcarea istorică. Păturile de mijloc, conservatoare se vor opune cel mai feroce, iar cei ce nu vor trece în tabăra învingătoare vor sfârşii în istorie. Ce mai râmâne de făcut burgheziei este aşadar să încerce să încetinească această acţiune folosind perceptele sale de morală, religie, familie. Cu toate acestea este clar că pauperizarea la care muncitorul este supus nu face decât să accelereze desfăşurarea evenimentelor. Burghezia nu mai este în stare să „hrănească” ea trebuie să hrănească.

Proletariatul devine astfel „groparul burgheziei”, distrugand clasa care l-a creat.

Partea a doua „Proletari şi Comunişti” urmăreşte relaţiile dintre aceste doua clase. Comuniştii nu fac altceva, în opinia lui Marx, decăt să susţină interese supranaţionale comune ale proletariatului. Ei sunt „partea cea mai hotărâtă a partidelor muncitoreşti din toate ţările, partea care împinge mereu înainte”. Scopul lor nu ţine de desfinţarea proprietăţii ci de desfinţarea proprietăţii burgheze, deci desfinţarea proprietăţii private. In viziunea acestora proprietatea proletară este cea colectivă, socială, aşa cum nici capitalul nu trebuie să fie o forţă personală ci una socială. În aceeaşi categorie ei includ desfinţarea familiei, pe care o vad ca un produs la burgheziei iar femeia obţine astfel libertatea de care în societatea actuala nu se poate bucura. Educaţia copiilor se universalizează în societate şi iese de sub tiparul culturii de clasă care limitează, plasată fiind sub influenţa clasei dominante.

O altă ideee dezvoltată de marxisti este lipsa ideii de patrie pentru muncitori. Trăind în ţări diferite dar având aceleaşi idealuri este tot mai clar că antagonismele naţionale se estompează tot mai mult din cauza extinderii pieţei mondiale şi a uniformizării producţiei chiar dacă la început doar din statele dezvoltate.

Aşa cum secolul XVII a marcat înfrăngerea de către burghezie a ideilor feudale, ridicând la rangul de valori universale, dreptatea socială, libertatea etc. aşa şi „acum” comunismul termină adevărurile pe care alte clase le proclamă eterne „religia, morala”.

Dacă întreaga istorie este marcată de antagonisme de clasă, atunci revoluţia proletară trebuie să rupă cu această „tradiţie”, ba mai mult să smulgă orice şansă de luptă de clasă centralizând uneltele de producţie în mâna statului, printr-o „încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze”. Urmează o listă de zece puncte care să fie la baza viitoarei ordini sociale, politice şi economice comuniste. Printre el, înafară de cele dezbătute anterior se găsesc, desfinţarea dreptului de moştenire, centralizarea creditului (plus produsului), a mijloacelor de transport, înlăturarea diferenţelor sat – oraş, învăţământ public gratuit.

În partea a treia „Literatura Socialistă şi Comunistă”, Marx discută curentele care au elemente în comun cu comunismul. „Socialismul feudal”, este considerat, prin ceea ce face, prin încercarea de a atrage masele proletare către lideri aristocratici, un „amestec de tânguială, şi de batjocură”. Ţinta atacului lui Marx este de fapt socialismul creştin, şi ideile sale despre bine şi rău. Socialismul mic–burghez este deasemenea criticat prin nehotărârea de care ar da dovadă, oscilănd între confortul burgheziei şi idealurile proletare pe care de altfel speră să-l conducă. Socialismul german sau adevăratul socialism este atacat pentru impunerea valorilor sociale franceze la mediul german, o nepotrivire flagrantă după Marx. Ei vor proclama valorile naţionale, se vor erija în lideri ai burgheziei şi apărători ai maselor. Socialismul conservator sau burghez este frâna luptelor de clasă prin încercarea sa de a tămădui relele sociale, prin compromisurile pe care vrea să le facă deci prin încercările de a mulţumii proletariatul. La fel de criticat, socialismul critico-utopic nu este considerat de Marx în stare să înţeleagă adevăratul mers al istoriei, şi deci misiunea proletariatului, ci se conformează în încercări individuale de a modela societatea după tiparele unora sau altora.

Ultimul capitol, dezbate „Poziţia Comuniştilor Faţă de Diferitele Partide de Opoziţie”, prezintă eventuali aliaţi ai acestora, ca partidul social-democrat francez, radicalii elveţieni, partidul care a fost sufletul insurecţiei din Cracovia la polonezi, susţine burghezia revoluţionară germană, fără să uite de antagonismele de clasă însă şi considerănd ca o concluzie Germania ca leagănul unei revoluţii proletare mondiale.

Încheierea este una de aceeaşi factură idealistă şi pozitivă Marx spunănd „Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decât lanţurile. Ei au o lume de câştigat”, sfărşind astfel documentul care va devenii tabu pentru mişcările comuniste de mai apoi.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here