20 de ani de la Bac

Anul acesta s-au împlinit 20 de ani de când am terminat liceul. Este un timp suficient pentru a trage niște concluzii despre cât de utilă a fost această etapă din viața mea. Nu doream neapărat să scriu despre asta, dar am fost determinat să o fac totuși din cauza numeroaselor discuții despre sistemul de educație românesc, aflat acum sub presiunea suplimentară a pandemiei.

Vi s-a spus și vouă în liceu că, deși nu înțelegeți pe moment la ce vă folosesc lucrurile care se predau, veți înțelege în viitor și veți fi recunoscători celor care v-au învățat? Mie și multor altora așa ni s-a spus. Iar acum am ajuns în acel viitor. Și nu înțeleg exact pentru ce ar trebui să fiu recunoscător. Marea majoritatea a materiei din liceu nu mi-a folosit la absolut nimic și nici nu-mi va folosi vreodată. În schimb, am ajuns să-l înțeleg mai bine pe Bacovia, care numea liceul „cimitir al tinereții mele”.

Nu știu exact cât de mult s-a schimbat de atunci. Dar dacă ar fi să mă iau după ce văd în presă și pe net, problemele sunt cam aceleași. Cantitatea de informație este tot prea mare, se merge în continuare pe memorare de date și nu pe gândire critică sau creativitate, profesorii sunt tot mai slabi, dotările sunt modeste, sistemul e într-o perpetuă reformă care stresează elevii și cadrele didactice, iar rezultatele n-au cum să fie foarte bune.

Ne lăudăm și acum cu cei câțiva olimpici (care sunt de multe ori descurajați la școală, obțin rezultate doar datorită ambiției personale și a ajutorului primit de la câte un profesor inimos, iar după liceu pleacă din țară), dar ne facem că nu vedem cât de prost stăm la testele PISA. Iar acestea sunt mult mai relevante, pentru că arată nivelul mediu al școlii românești, care e dezastruos. Ne credem o națiune de oameni deștepți, dar de fapt avem un nivel mai scăzut decât al altor popoare de care facem mișto.

Anii au trecut degeaba. S-au făcut schimbări, dar fără o direcție anume. Văzut din afară, sistemul educațional pare un haos total. Iar din interior aud cam aceleași lucruri. Iar acum a venit epidemia și mult gunoi ascuns sub preș s-a revărsat și îl vede toată țara. Chiar ne așteptam să fie altfel? Pe mine nu m-a surprins nimic din ce s-a întâmplat în ultimele luni.

De ce ne mirăm că profesorii habar n-au să folosească calculatoare, că sunt total depășiți de tehnologia modernă? Așa erau și în urmă cu două decenii, și-n urmă cu un deceniu, așa sunt și acum. În sistem au rămas cei mai slabi oameni, singurii care au acceptat să lucreze pe salarii de mizerie. Un mic procent din ei o fac din idealism și dedicare, marea majoritate sunt acolo pentru că nu au unde să meargă în altă parte, nu s-ar descurca în mediul privat pentru că nu se pricep să facă nimic concret.

Mie mi s-a părut absolut firesc ca profesorii să fie revoltați că trebuie să predea online și am înțeles perfect de ce au insistat atât de mult să nu fie înregistrate orele predate de ei pe net. Pentru că mulți sunt incompetenți, iar înregistrarea ar putea deveni o dovadă. Ceea ce au ascuns atât de mulți ani sub tot felul de hârtii și proceduri birocratice, acum iese la iveală.

Am avut în liceu tot felul de specimene. Câțiva erau pasionați de ceea ce făceau. Aceștia mi-au rămas în minte peste ani, m-au influențat și m-au făcut mai bun. Alții (mulți) făceau lucrurile doar formal, ca să fie bine la toată lumea, să treacă timpul, să ia salariul, iar elevii să treacă examenele, chiar dacă se predau lucruri fără sens, fără logică și fără finalitate. Toată lumea știa asta, dar nimeni nu putea schimba ceva și nici nu încerca să o facă.

Mai erau însă și cei nocivi. Aceștia erau adevărate pericole pentru sănătatea psihică a elevilor și au avut o influență nefastă asupra viitorului lor. Unii aveau probleme psihice evidente și defulau toată mizerie lor interioară la școală. Urlau, băteau cu pumnul în masă, amenințau, loveau, dădeau arbitrar note mici, aveau cerințe ridicole, le plăcea să chinuie micile victime, asta îi făcea să se simtă puternici pe moment, să uite cât de insignifiantă și mizerabilă e viața lor personală.

Iar alții erau dedicați acestui sistem greșit, credeau cu adevărat că toate aberațiile din manuale, moștenite încă din perioada comunistă, sunt esențiale și trebuie reținute. Erau convinși că fac un bine societății îndopând cu forța tinerele vlăstare cu tone de informații irelevante și retezând de la rădăcină orice tentativă de originalitate și non-conformism. Dorința lor supremă era ca fiecare elev să devină „another brick in the wall”.

Au trecut 20 de ani și singurul lucru bun pe care-l văd este că elevii sunt tot mai independenți, mai emancipați mai puțin dispuși să accepte toate porcăriile care li se servesc. Nici profesorii și nici sistemul nu s-au schimbat fundamental în bine, iar creșterea bugetului alocat educației va rezolva doar o parte din problemă. Șansa mare stă doar în atitudinea elevilor: dacă ei refuză să mai fie niște subiecți docili ai acestui experiment stupid, atunci poate că șandramaua se va urni din loc și va începe să evolueze. Iar dacă ei nu o fac, măcar părinții lor să o facă, să ceară niște servicii de calitate din partea statului, care au fost oricum plătite deja din taxele lor.

Spre deosebire de majoritatea oamenilor, eu nu cred că generația mea a fost cea mai grozavă din istorie, sau că în trecut a fost mai bine și acum devine tot mai rău cu fiecare nouă generație care apare. Eu cred că fiecare generație este peste cea anterioară. Noi am fost mai ok decât părinții noștri, iar copiii noștri sunt mai ok decât noi. Sper ca peste 10 ani când o să mai scriu despre asta să pot fi mai optimist.