Prostiile UE. Episodul 3 – Legile cenzurii

0

Ei, am revenit azi cu al 3-lea episod al seriei „Prostiile UE!” și mi-am adus aminte de o discuție pe care am avut-o pe marginea libertății de exprimare în diferite state UE, dar în special la schimbul de replici dintre domnișoara cu mănuși muncitorești Merkel și tânărul arab medicinist Recep Tayyip Erdoğan, cel ce ar trebui să ducă mai departe moștenirea lăsată de Mustafa Kemal Atatürk.

Ce vi se pare comun la acestea două țări? În afară de numărul de musulmani per kilometru pătrat! Lipsa libertăților de exprimare e una din caracteristicile comune tuturor dictaturilor, fie ele religioase sau nu. Și exact asta unește Turcia, un stat cu puternice moșteniri medievale, cu „democrația” uneia din cele mai mari puteri Europene.

Spuneam la un moment dat că noi am tot fugărit Europa până ea s-a plictisit și a luat-o înapoi numai să nu ne sufocăm fugind. Pentru că unul din motivele pentru care fugeam către vest era libertatea de exprimare a opiniilor. Or… copiii ăștia au început de ceva vreme să instituie o cenzură care nu se mai cheamă cenzură. Se numește „hate speech” și nu implică doar cenzurarea individului, ci și pedepsirea lui, fie ea pedeapsă financiară, fie corporală.

A început prin 2003, anul în care se emiteau primele legi împotriva „hate speech”, legi care prinseseră de multă vreme contur, cam de la adoptarea Convenției pentru Eradicarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, și care au ajuns acum, în anumite state, adevărate legi ale cenzurii.

Orice nu se încadrează în directivele de partid „liberal”, sau chiar direct socialist, este considerat abatere de la normele societății și pedeapsa este eliminarea violentă a anomaliei din toate cercurile societății. Optim, asta ar vrea ei!

Iar pentru cei care nu rezistă să nu calce strâmb și să pună întrebări raționale și nu din cele cu sentimente, există măsuri de coerciție. Mergând de la amenzi, să usture buzunarul, să nu-ți mai vină să spui că musulmanu s-o dat la nevastă-ta, la posibile zile pe după gratii dacă îndrăznești să insulți vreo preoteasă de seamă, din alea de le spun ei feministe.

Noi de treaba asta pare-mi-se că fugeam, nu? Sau poate ne e dor de perioada când „bun de tipar” însemna că cenzorul a decis că ceea ce iese public se încadrează în linia impusă de Preaiubitul… Oi fi trăit io alți ani?

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY