Trecutul Cluj – Viitorul Nimănui

0

Dictatorul

Scurta revoluţie de la Cluj a fost rapid înăbuşită. Doar 4 zile a reuşit „Lovitura de bancă” a lui Rednic. Deznodământul este acelaşi: împărtăşeşte soarta lui Uhrin, Mandorlini şi a câtor alţi nedestăinuiţi antrenori care au încercat să-şi facă meseria la CFR. Toţi au sfârşit urgent în exil, nu li s-a dat nicio şansă de a avea autoritate reală. Liderul suprem era mereu în spate, în umbră: căpitanul Cadu (şi a sa clică de susţinere), acest antrenor-jucător al echipei.

Izgonirea lui Rednic seamănă ca o picătură cu cea a lui Uhrin din 2009. Scandal scurt şi incandescent, etapă cu victorie în campionat şi apoi, ca o încununare a succesului, antrenor demis. Traducere: Cadu reinstaurat în drepturi! Comunicatul acela cu rezilierea relaţiilor pe cale amiabilă, fără argumente şi motivaţii este o gogomănie şi nu mai este luată în seamă de nimeni, este discurs de faţadă, lasă multe spaţii albe pe care toată lumea îşi poate scrie adevărurile nerostite.

Leg în special acest moment de cazul Uhrin (un antrenor pe care-l apreciez în mod deosebit) fiindcă atunci am crezut că a fost vorba de un caz singular, o concesie unică făcută căpitanului, o dată în viaţă. Speram să fie doar un mic derapaj de la normele unui club de fotbal cât de cât serios. În mod normal, a doua oară, o altă situaţie de acest gen trebuia să încline decizia în direcţia opusă, cu repercusiuni pentru generatorul de conflicte, în cazul de faţă Cadu. Faptul că şi de această dată tot antrenorul este cel izgonit, îmi spune clar că în tot acest răstimp nu s-a schimbat nimic, ba mai mult, cred că are temei ideea că şi alţi antrenori (în jurul cărora scandalurile nu au fost atât de făţişe) să fi fost tot victimele dictatorului din umbră. Această recidivă a “killer-ului de serviciu” demonstrează fără îndoieli că la CFR Cadu este intangibil, că puterea sa este absolută, despotică. Măcar ştim, măcar nu ne mai facem iluzii că ar fi altfel, înţelegem mult mai bine tot ce s-a întâmplat în aceşti ani, acele „pene de formă” ale echipei capătă o explicaţie, înţelegem cum echipa îşi revenea brusc după schimbarea unei „umbre de antrenor de pe bancă”. E o dictatură, nimic mai mult, aureolată de statutul de zeu al căpitanului. Ar trebui să acceptăm tacit această faptă, să avem un cult pentru personalitatea sa, să nu comitem niciun sacrilegiu comentând atitudinea eroului?

Voi face o divagaţie, o comparaţie ce poate multora va părea deplasată. Dar gândiţi în ansamblu.. E vorba despre un erou al naţiunii române. În 1968, după „Primăvara de la Praga” obţinuse cei mai importanţi lauri pentru România. De unul singur scosese ţara din umbră, de unul singur ieşise, cu mult curaj, cu un pas în faţă într-un întreg bloc comunist. Apoi au urmat multe înfăptuiri, o „Epocă de Aur” cu realizări de amploare, incontestabile. După 24 de ani de tranziţie, azi, la momentul în care un proiect de genul „autostradă” durează un deceniu, infrastructura şi marile proiecte făcute de Ceauşescu par irepetabile. Să fim deci nostalgici, să privim unidimensional, limitat, să-l considerăm pe Ceauşescu un personaj pozitiv, de referinţă pentru România? Uităm că, deşi a clădit fără odihnă din ciment şi beton, a distrus un popor, a distrus un spirit. La final, tot ce e material se învecheşte, se surpă, într-un final ajunge să fie uitat. Motorul pentru a dăinui şi a progresa poate fi doar spiritul, valorile morale, conceptuale sau, de ansamblu, comportamentale. Luând cu plus şi cu minus, tot ce s-a clădit nu acoperă nici un sfert din ceea ce s-a distrus. Şi doar puneţi-vă întrebarea: nu cumva altul putea face mai mult bine sau măcar mai puţin rău?

Aşa îl privesc acum pe Cadu, cu lumina şi prea multa sa umbră. Momentele lui de glorie, penalty-urile aducătoare de trofee şi glorie, pălesc la o privire de ansamblu în faţa răului pe care l-a instaurat la club. Acest club a pornit pe o concepţie profesionistă, sănătoasă. Mai toţi paşii care s-au făcut în dezvoltarea proiectului au fost logici, au clădit puţin câte puţin. Existau premisele pentru continuarea acestei creşteri, păstrând însă conceptul unui club de fotbal profesionist, în care există preşedinţi/manageri, antrenori, scouteri, preparatori şi jucători. Fiecare cu felia sa, fiecare cu fişa postului. Cadu s-ar fi putut limita la atât: ar fi putut fi jucător şi căpitan, ar fi putut ridica acele trofee şi ar fi fost un personaj fantastic pentru club. Eu însumi l-am susţinut mereu în momentele cheie când a fost doar fotbalist. Fie că a fost vorba despre scandalul de la meciul cu U, în 2012, de redresarea vestiarului, după meciul cu Chiajna, tot în 2012 sau, în primăvară, la acea lovitură aplicată lui Milanov, la Vaslui. Nu regret şi nici n-am să mă dezic de ceea ce am crezut atunci. Toate acestea au rămas neschimbate, respectul pe care i l-am datora dacă s-ar fi rezumat la a fi fotbalist (şi căpitan) ar fi fost enorm. Problema stă în cealaltă latură a caracterului său. Cu greu i-am îndurat demiterea lui Uhrin, cel care, de fapt, îi reproşase la acel moment doar dezordinea din viaţa sa sportivă, nu şi forma dezastruoasă, cum s-ar putea face acum. Căpitanul trebuie să fie un model pentru ceilalţi, nu-i aşa? Pentru alte umilinţe ale echipei n-am avut până azi dovezi care să-l incrimineze pe Cadu. Acum însă privesc altfel acel Sportul Studenţesc – CFR 3-0 sau umilinţele pe care le-a suferit echipa în primăvara acestui an, după modelul deconspirat de Rednic la Vaslui – CFR 4-0, de săptămâna trecută. Putem vorbi despre trădări, despre sabotaje, despre meciuri pierdute după cheremul şi interesul căpitanului? Eu cred că da, amintirea acelor meciuri este încă vie, fazele şi indolenţa este stupidă. Tot după modelul de acum, cred că Ricardo Cadu a folosit orice metodă pentru a îndepărta pe oricine ar fi putut ajunge o ameninţare la adresa statutului său de lider absolut. Merg până acolo încât pun la îndoială şi naturaleţea alungării grăbite a lui Muri, în această vară, ţinând cont că el era la acest moment singurul care îi putea contesta lui Cadu rolul de lider, singurul care putea prelua banderola. Timpul ne va lămuri şi în privinţa acestor lucruri, deocamdată rămâne prezentul. Ceea ce ştim precis, ce s-a întâmplat azi cu Rednic este deosebit de grav, este de neconceput într-o organizaţie fotbalistică autentic profesionistă: CFR-ul acum se numeşte FC Cadu 1907.

Batista pe ţambal

Dintr-o singură lovitură, Cadu a reuşit, cu complicitatea directă a conducerii clubului, să desfiinţeze postul de antrenor. Grigoraş? Vine pe un post care nu există! Numele său, CV-ul şi succesele sale, fotbalul plăcut ochiului pe care-l arătau echipele pe care le-a antrenat, s-ar vrea o acoperire a situaţiei de acum: „Să închidem gura contestatarilor, să acoperim cât mai rapid scandalul”. Mulţi l-au vrut pe Grigoraş mai demult, a fost printre acele nume dezirabile la CFR (precum Boloni, Pustai etc.), este un om care a dovedit calitate oriunde a fost. Acum mi se pare că este adus pompieristic, să stingă cât mai repede vâlvătaia pe care a iscat-o Rednic. N-am să mă întreb dacă Grigoraş e mai bun decât Rednic, nici n-am să fac presupuneri asupra felului în care vor evolua lucrurile cu o fire destul de conflictuală cum este cunoscut a avea şi Grigoraş. Cadu pare oricum, în orice condiţii, mai puternic decât el. Pot, la fel de bine, să bănuiesc că fostul antrenor al Pandurilor şi al Oţelului poate să fie doar de faţadă, doar un nume (orice rol are preţul lui) şi că jocurile se vor face tot în „ședinţele de vestiar ale lui Cadu”. Dar de ce, totuşi, să nu-l pună direct pe Cadu antrenor? Chiar ne place să ne minţim la nesfârşit?

Rednic? Nu cred că este un sfânt. Nu cred nici că este o valoare incomensurabilă în antrenorat. Sunt mulţi mai buni decât el, nu doar Grigoraş. Putea să fie oricine adus în locul său, n-ar fi schimbat prea mult scârba pe care o simt pentru ceea ce se petrece la club. Poate fi adus şi Mourinho, cu actuala stare de fapte nimeni nu poate face un proiect pe termen lung, avându-l pe Cadu „supervizor”. Totuşi, Rednic, la acest moment, a avut o mare calitate: a fost străveziu, a lăsat orice diplomaţie deoparte. Bănuiesc că au fost alţi antrenori în ultimii ani care, din eleganţă, au ţinut la diplomaţie, au păstrat nemulţumirile şi scandalurile în spatele uşilor vestiarului. Cu diplomaţia în braţe au plecat în secunda doi când n-au mai convenit, bineînţeles, perfect amiabil şi în tăcere pentru club. Rednic a spus lucrurilor pe nume din primul moment. A observat, absolut corect, scăderea de formă a lui Cadu, una asupra căreia m-am referit în repetate rânduri. Putea lejer să continue cu el în teren, să-i fie bine, putea să obţină suficiente victorii în campionat şi să reziste poate chiar până la final – fără să câştige campionatul, să-şi încaseze toată lumea banii. În schimb, a vrut să lupte, să joace pe mâna lui, a luat taurul de coarne. Prin faptul că nu a acceptat să fie o marionetă, merită respectat. Ne-a oferit o viziune foarte importantă asupra ierarhiei la club, asupra principiilor după care se guvernează acum. Marele păcat al lui Rednic pare să rămână faptul că a considerat toţi jucătorii ca fiind egali şi succeptibili de a fi schimbaţi, în cazul unor căderi de formă. Revolta lui Cadu (şi a grupului care-l susţine) s-a făcut „pe punctele noastre”, a fost un sabotaj al clubului şi un şantaj la adresa conducerii. Aşa e când îţi răsfeţi prea mult jucătorii, conducerea a primit ceea ce a cultivat. Avem vreo garanţie că astfel de lucruri nu se vor mai repeta? Nicicum!

Conducătorii CFR-ului ar fi putut ei căuta calea diplomaţiei, mai degrabă la ei stă această menire. I-ar fi putut cere lui Cadu să stea câteva etape deoparte pentru a-şi reveni şi poate pentru a se domoli apele. Poate că între timp s-ar fi pierdut nişte meciuri, eventual le-ar fi şi convenit acest fapt (poate chiar ieri se putea întâmpla, cu Viitorul, de ce nu?). În condiţiile astea demiterea antrenorului se făcea mai uşor, cu motivare clară şi lucrurile redeveneau ca înainte.

În felul în care au procedat au ales cel mai prost moment pentru a se deconspira. Cred că nici măcar acum nu-şi cunosc fanii, nu-şi cunosc target-ul. Da, pentru fani orbi dă bine să-ţi protejezi jucătorul legendar, să-l pui înaintea a tot şi a toate, chiar şi atunci când joacă, pur şi simplu ca o „cizmă”. Dar pentru suporteri ce gândesc, ce judecă, ce pot vedea şi înţelege aceste aspecte de randament, formă, structură, trebuie să arăţi altceva, să arăţi un proiect, o ordine. Prin felul în care au reacţionat, prin „demiterea amiabilă” a antrenorului, conducătorii CFR-ului au arătat fie că nu cunosc fanii clubului, fie că nu-i interesează părerea lor. Nu e nici asta prima dată.

A fost şi un meci ieri?

Da, ieri a fost şi un meci. Aproape că nici nu mai contează. Dezgustul de acum acoperă bucuria unui meci de fotbal, oricare, cu oricine şi cu orice scor s-ar fi terminat. S-a reuşit o victorie, mare lucru, nu? S-ar spune că echipa a jucat mai bine? Nici vorbă! A fost încă o partidă din şirul chinuielilor de acum, din perioada de cristalizare a lotului. S-a câştigat, dar cu imensă şansă. Bejan şi Vâtcă trebuie felicitaţi pentru cum s-au bătut singuri. De la noi, doar Batin şi Felgueiras au fost la nivelul aşteptărilor noastre. Restul? Apă de ploaie!

După aspectul jocului, după numărul de ocazii şi după cum s-au desfăşurat ostilităţile în situaţie de egalitate numerică (până în minutul 60), nu cred că putem vorbi despre o victorie meritată. Au fost mult prea multe situaţii în care „viitoriştii” ne puteau curenta (nu le pot spune „constănţeni”, nu îi pot localiza în spaţiu, fiindcă nu ştiu unde şi-au făcut cuibul în acest an). Adversarii au avut ocaziile mai mari în prima repriză şi asta este grav, fiindcă vorbim despre o echipă foarte subţire. Hagi a început să facă şi cârpeli la proiectul academiei sale, de forma Vâtcă, Dică, Ghionea, Larie sau Mitrea. Par improvizaţii, o continuare firească după mizeriile blaturilor evidente din returul campionatului trecut. Fără dubii, Viitorul a fost cea mai slabă echipă cu care am jucat până acum, iar faptul că apărarea noastră a dormit în post este dezarmant. Rămâne elocventă imaginea tresăririi lui Rada de la golul primit de noi, cel care şi-a dat seama că are adversar în zonă doar când Gavra făcea deja preluarea în careu. O fi fost offside milimetric, însă Rada nu cred că privea din tribună, el era acolo, în teren, trebuia să reacţioneze. Rămâne un mare ZERO în dreptul lui Obiora, un fotbalist care chiar nu ştiu ce caută la această echipă, unul care în formula de joc de ieri, cu un singur închizător, a arătat toate carenţele sale tactice, a lăsat mereu descoperită zona din faţa apărării. Nu putem fi încântaţi nici de Piccolo, de Camora sau de Velayos, cu multe erori, unele grave, de genul lufturilor în careu în momentul în care se impunea o degajare simplă în out. De la mijloc în sus, Voiculeţ, Deac şi Costea au fost toţi în aceeaşi notă, cu prea multe atingeri pentru a aşeza mingea, cu 10 cornere risipite şi nenumărate alte centrări şi faze fixe date complet aiurea, asta în condiţiile în care juca de data asta Kapetanos. Nu i-au pus nicio minge utilizabilă grecului, niciuna! Evoluţia mijlocaşilor este o expresie a nesiguranţei ce domină echipa, a lipsei relaţiilor de bază. Aici este şi vina lui Rednic, deşi, din ceea ce am văzut la el până acum, efectele muncii sale se arată în timp, nu survin imediat. Este tare complicat să-l apreciem/să-l judecăm, mai ales că nici nu putem şti exact când i-a fugit „vestiarul” din mână.

Singurul jucător care merită toate ovaţiile noastre este Batin, cel care ar fi trebuit ieri să-şi fi câştigat locul de titular în atac, un atacant care arată că a ajuns la maturitate, care musteşte de valoare. E o plăcere să-l vezi bătându-se pe teren, sprintând decisiv, aflându-se în locurile şi momentele potrivite. Este o încântare să-l vezi că rămâne pe picioare pentru a finaliza, în loc să cerşească un cartonaş roşu pentru adversar. Toate astea mă fac să cred că avem în echipă o mare valoare şi că problema atacanţilor poate fi considerată rezolvată dacă-i acordăm încredere lui Batin. Sigur, mă aştept să mai rateze când ne e lumea mai dragă, dar dacă ajunge ca din 2 ocazii să dea un gol (ca până acum), atunci putem fi mai mult decât mulţumiţi de el.

Ce va fi de-acum încolo? Stările tribunei sunt schimbătoare. Se va trece mai departe, tot ca ieri, printre fluierături schimbate imediat în aplauze (vezi cazul lui Deac). Cine vrea să uite o va face lejer şi va spera întotdeauna la acel “next level”. Eu însă am înţeles acum: clubul ăsta, pe această încrengătură de cumetrii şi pe această minciună instituţională la nivelul comunicării publice (şi foarte probabil şi interne) nu are cum să ajungă vreodată la ”next level”. Îl văd îndreptându-se mai repede spre “previous level”. Cadu nu este Panin, să pună pe primul plan interesul clubului, să înţeleagă şi să accepte obiectiv anumite lucruri ce ţin de propria persoană, nu duce nici viaţa sportivă care să-i permită să facă performanţă până la o vârstă înaintată, iar asta uşor-uşor îşi va spune cuvântul. Ce pseudo-antrenor va accepta să consume mereu 1-2 jucători doar ca să-i „fardeze” erorile şi neputinţa căpitanului? Poate că, de fapt, clubul e menţinut acum ca să joace Cadu în el. Putem să ne opunem? Mai uşor îi putem înţelege: banii lor, clubul lor, jucăria/ distracţia/ afacerea lor, prietenii lor… patima şi umilinţa noastră.

Să mai mergi vreodată în Gruia?

sursa: Tribuna CFR

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here